Iartă-mă că-ncerc să strâng în palma ta,
O fărâmă de umanitate
Și că nu ascund adânc în ea,
O umbră de lașitate.
Iartă-mă că-ți cunosc ochii ,
Când sunt prea triști, când sunt prea goi,
Și nu-i ignor precum fac alții ,
La judecata de apoi.
Iartă-mă că încă îți ascult glasul,
Șoptindu-mi pace și iubire
Și că nu-mi îndrept pasul ,
Spre uitare în simțire .
Iartă-mă că îmi spun povești,
Cu Feți-Frumoși , cai albi și prințese,
Iar apoi ți le trimit să ne recunoști,
Visându-ne domnind peste împăratii alese.
Iartă-mă că nu am alungat dorul,
Ce zi de zi mă pârjolea
Și că i-am cerut ajutorul,
Când în amintiri inima-mi răscolea.
