Mimul

Desenezi în vânt inimi ,cu degete mincinoase
Şi-n muţenia ta, păleşte surd adevărul,
Pe care ai uitat până şi tu că îl deţii,
Şi-ţi prezinţi curtenitor feţe misterioase,
Aşteptând să mă prinzi rostindu-mi monologul,
Că să te hrăneşti din durerea lui apoi.

Moartă pentru a câştiga iubirea ta,
Visând să adorm sub privirea ta,
Vânzătoare de cuvinte pentru tăcere,
Doar ca să-ţi dăruiesc linişte şi plăcere,
Am transformat zâmbete în lacrimi grele
Pentru că te simţeai bărbat în tristeţea lor.

Acum, desenez inimi, cu degete mincinoase
Pe care le înghit în silă apoi,
Ca nu care cumva să creadă cineva în ele .
Şi-n muţenia de cuvinte stinse,
Numai ochii mă cheamă înapoi,
Pregătiţi de cenuşă sufletu-mi să-mi spele.

Îndemn

Să sorbim roua din lac sărat, de lacrimi,
Amintindu-ne că încă nu ne-am uitat ,
Să îmbrăţişăm stâncile din adâncimi,
Împărtăşindu-le secrete ce-n taină le-am păstrat,
Să-i cântăm privighetoarei doine de dor,
Căutând drumul înapoi spre noi,
Să prindem secundele fericirii din zbor,
Înghiţindu-le pe nerăsuflate în doi,
Să murim măcar o dată , pentru a putea trăi,
Alegând să privim tot înainte,
Să ascultăm liniştea gândurilor ce nu pot grăi,
Ascunzându-ne de false cuvinte,
Să ne rugăm la icoana noastră pentru mântuire,
Realizând că salvarea e în primul rând în noi,

Să închidem ochii pentru a arunca o privire,
Spre sufletul ce-l chemăm neîncetat înapoi.

Să învăţam serios, să ne jucăm ,
Conştientizând că încă mai putem zâmbi ,
Să păcălim timpul, să-l expandam,
Sperând că tineri , mereu vom fi .

Confesiuni

Inima imi naste la fiecare apus de soare,
tulpini de pelin,
Le sorb insetata seva amara,
agatandu-ma de destin.
Sadica si nesatula strig:Mai vreau iubire,
otravindu-ma din nou
Si desi ragai de atata tristete din mine,
o culeg la rasarit mereu .

Imi e mai usor sa nu vad,sa ma reneg,
ascunzandu-ma de viata,
Astefel pot sa te pictez in culori, diferit,
in fiecare dimineata .
Daca nu te inventam, nu stiam ,
sa ma iubesc,
Daca nu ma minteam si nu visam,
uitam sa traiesc.

Distanţă

Ţi-ai pus la mâini cătuşe ,
Să nu mă îmbrăţişezi
Şi la gură , lacăt
Ca nu care cumva să mă chemi
Înapoi...
Ţi-ai închis pleoapele,
Ca să întemniţezi în ele, pe veci
Amintirea iubirii noastre
Prăfuită oricum ,de atâta indiferentă...
Ţi-ai astupat urechile să nu auzi,
Disperarea cu care te strig nopţile
Şi te rog să nu uiţi drumul spre
Noi doi...
Calci atât de uşor pământul ud,
Ce a înghiţit ploaia lacrimilor mele,
Nu vrei să laşi pe el , urme
Care să te ghideze când îţi va fi dor
La mine...
Nu privi înapoi , iubitul meu
Nu vreau să mă vezi zăcând în durere,
Poate ai fugi atunci cu mai multă sete
Spre necunoscut...
Încă vreau să-ţi sorb imaginea,
Chiar şi aşa , o umbră ascunsă în tăcere
Astfel, măcar ştiu că mai ai până să mă părăseşti
De tot...
Ştii că am uitat să mai fiu eu
De când respir şi simt ca tine
Aşa că , părăseşte-mă încet
Ca să învăţ ,din nou , să fiu
Ca mine...

Bun Rămas

Mă cunosc, îţi vorbesc despre mine,
Pentru a nu pierde şi un ultim vis.
Nu mă lăsa să văd şi în tine,
Infernul ce mi l-am interzis.

Nu mă certa ,pentru că vreau să visez,
Incercand să descopăr frumuseţea lucrurilor pierdute,
De ce te întristezi când în suflet îmi pictez,
Puritatea necunoscută a iubirii absolute?

Nu vrei să ştii ce înseamnă,
Lacrimile ce-mi cad pe obraz?
Nu ai băgat de seamă,
Că sunt un început de bun rămas?

Rămâi surd când încerc să-ţi spun
Şi îmi ironizezi rana din suflet,
Oare ştii că mereu mai pun,
Un semn peste al nostru zâmbet?

Ai fost oare o nălucă închipuită,
De nu te recunosc nicium?
Sau ai jucat un rol de ispită,
Rol ce l-ai uitat acum.

Ce ai fost, sau ce vei fi,
Doar tu mai visezi nopţile,
Pentru mine oricum vei muri
Şi-ţi voi închide porţile

În pagini albe de cearceaf,
Prin culorile iubirii,
O poveste am însemnat,
În cartea nemuririi.

Adevăr vrei?

Vrei să aflii adevărul şi îl cauţi,
Până când, o să ţi-l spun,
Şi îl vei găsi prea crunt,
Nevrând nicicum să-l asculţi.

Ai trăi o veşnicie în minciună,
Din iluzii ţi-ai face o cunună,
Şi ai iubi cu disperare o nălucă,
Ce-n vis cu tine se aruncă.

Dacă mi-ai cere să mărturisesc,
Ţi-aş spune:Nu,nu te iubesc!
Un adevăr eliberator pentru mine,
Dar pură otravă pentru sufletul din tine.

Te-ai ascunde , să nu mă auzi,
Te-ai ruga , să fii printre cei surzi,
Numai să ocoleşti acest adevăr,
Ce ameninţă , devastator.

Şi atunci, de ce mai ceri?
De ce mai cauţi un răspuns,
Pe care-l vrei pe veci ascuns?
Si tot ce visezi este sa speri?

De-aş muri

Ce-aş mai gusta din cupa salvatoare a morţii,
Veninul din ea , mi-ar unge sufletul îndurerat ,
Cicatrizându-mi rapid rănile sorţii,
Ce-n ultimul timp, groaznic m-au mai usturat

Ce-aş vrea să-mi adoarmă inima,
Un somn lung şi liniştit s-o cuprindă
De mă voi trezi,aş vrea să se trezească ultima
Şi de-ar putea, de trupu-mi să se desprindă.

Ce-aş mai număra secundele ce trec ,
Şi astfel , mintea, ar uita să-şi amintească
Că-n timpul ce eu numărând îl petrec,
Lumea a început sa mă părăsească ...

De-aş găsi drumul spre uitare ...
Singură aş pleca în căutarea ei
Şi aş accepta cu nepăsare ,
Leacul şi dulcea , binecuvântare a ei

De-aş muri , aş muri cu un zâmbet triumfător
Căci ştiu că-n urmă n-aş fi lăsat,
Decât oameni falşi şi un inutil dor,
Un suflet de tristeţe încărcat

De-aş muri,în acelaşi vechi şi deprimant decor,
În care ani, am încercat atâtea suferinţe...
Aş înţelege că am fost doar un fotograf amator,
Ce-ncerca să surprindă ale vieţii neputinţe...

Explicatie

Explicaţia cuvântului " a trăi",

Cu răbdare,judecând,în final o vom găsi.
Să nu pleci urechea la ce ei spun
Caută să alegi din tot ce e mai bun
Nu-ţi ucide cu răutate speranţa
Nu alerga după adevăr pustiindu-ţi viaţa
Nu căuta să cunoşti ce-i interzis , realitatea
Să nu plângi chemând la tine singurătatea.

Când albit vei fii de vreme,
Când de moarte nu te vei teme,
Când existenţa îţi este o amintire,
Ducând dorul la o tânără privire,
Când obosit,în patul odihnitor de acasă
Vei contempla la o părticică din lumea rămasă
Atunci cu siguranţă vei gândi
Explicaţia cuvântului " a trăi".

Nu voi mai plânge după ei,
Embrioane umile ale sorţii,
Nu voi mai sacrifica fărâma bucuriei,
Pentru a mă gândi la apele morţii.
Aşa se chinuia o fată nefericită,
Ce credea că nu este iubită,
Cerşim sentimentul de care nu ne putem lipsi,
Cu răbdare,judecând,în final îl vom găsi.

Nefericiţi ca tine mulţi vei întâlni,
Orbiţi de ură,de venini plini,
Vor încerca să te atragă în jocul lor murdar,
Vei vedea cum ca lupii la hrana minţii tale sar
Te vor ademeni cu prietenie,
Căci duşmani n-au cum să-ţi fie ,
Să-i ignori,pierduţi vor renunţa oricum,
Să nu pleci urechea la ce ei spun.

Viaţa te va pune să alegi,
Respectând ale ei legi,
Un drum de la care nu trebuie să te abaţi,
Cu care,poate ,au fost şi alţii încercaţi.
Pe timp de noapte şi de zi,
A ta gândire te va călăuzi,
Când gândurile la răscruce se adun'
Caută să alegi din tot ce e mai bun.

Suferă ,numai aşa ai putea să simţi fericirea
Căci vine doar ca să-ţi aline puţin durerea,
De crezi că viaţa ţi-e o închisoare goală,
Caută să ţi-o aşterni pe o coală
Contemplând apoi,la ce ai scris,vei înţelege că exişti
Şi atunci vei deschide ochii,vei prinde putere să rişti
La toate acestea , morala şi povaţa:
Nu-ţi ucide cu răutate speranţa.

Tu porţi o mască,eu alta,schimbându-le mereu,
Ajungem să nu mai ştim tu cine eşti sau cine sunt eu,
Şi vei încerca în zadar să dai la o parte,
Zidul de minciuni ce ne desparte.
Nici noi nu ştim ce realitate trăim,
Când mereu de falsitatea lumii ne lovim,
Chiar dacă minciuna nu te poate înălţa,
Nu alerga după adevăr pustiindu-ţi viaţa.

Odată,de munţi înalţi şi ape întovărăşit,
Un bătrân sihastru,toată viaţa a chibzuit,
Vorbea cu natura,o înţelegea,
Dar era străin de lumea sa.
Dintr-odată s-a simţit singur,lumea lui era prea rece
Şi a plâns după neştiinţa unui om, a vrut să plece
Însă timpul său,nerăbdător spre sfârşit înclina
Nu căuta să cunoşti ce-i interzis,realitatea.

De vei deschide porţi interzise,
Ce trebuia să rămână pe veci închise,
Să te ridici din pământul ce te înghite,
Să fugi de acele colţuri ale minţii de mult părăsite
Îngropând cu gândul seminţele trecutului,
Vei culege mai târziu roadele începutului,
Şi când te va cuprinde în braţele ei răutatea,
Să nu plângi chemând la tine singurătatea.

Să nu plângi chemând la tine singurătatea.
Nu căuta să cunoşti ce-i interzis,realitatea
Nu alerga după adevăr pustiindu-ţi viaţa
Nu-ţi ucide cu răutate speranţa
Caută să alegi din tot ce e mai bun
Să nu pleci urechea la ce ei spun
Cu răbdare judecând,o vom găsi
Explicaţia cuvântului ,, a trăi "

Tu vei pleca

Nu te jura cu vorbe că mă iubeşti,
Minciuni,ale căror rădăcini le ştiu prea bine
În zadar,misterios tu mă priveşti,
În curând,plictisit,vei fugi şi tu de mine.

Nu-mi crea amintiri,clipe amăgitoare,
În care să mă scufund când tu nu mai eşti
Nu vreau să cred în umbra ta protectoare,
În curând , vei ajunge să mă ocoleşti.

Nu căuta să-mi cunoşti sufletul întunecat,
Să aflii de ce ochii-mi sunt atât de trişti
Mă voi simţi precum un prizonier eliberat,
Tu vei pleca,predându-mă tacutelor nelinişti

Nu-mi cere apoi să-ţi dăruiesc,
Enigmatica iubire în bulgări de fericire,
Obosit de spiritul meu actoricesc .
Mă vei dizolva barbar în nimicnicire

Trifoi

Frunză verde de trifoi,

În trecut , la gât am pus,
Să chem norocul la noi,
Dar lumina n-a adus .

Frunză verde de trifoi,
Poţi tu oare să aduni,
Gânduri negre de puroi,
Transformându-le în minuni ?

Frunză verde de trifoi,
Te-am rugat, cu iubire să cununi,
Suflete ce agonizează-n ploi ,
Salvându-le de la îngropăciuni

Frunză verde de trifoi,
Poţi tu oare să-i înveţi,
Să se spele de noroi,
Şi să vadă prin pereţi?

Frunză veche de trifoi,
Nici măcar tu , nu ştii să-nclini,
Cumpăna timpului ce rugini,
Amintindu-ne de noi .

Iluzii

Poate prea lungă a fost aşteptarea,
Plângând şi cerşind mângâierea ta,
Poate prea devreme a fost întâlnirea,
Şi m-am dăruit îmbrăţişând inima ta .

Şi totuşi, nici tu nu eşti,
Nici inima mea ,ce a fost odată,
Şi tu îmi spui poveşti,
Ce visătoare le cred , îndată.

Ţi-am spus cât am plâns,
Şi ce dor nebun mi-a fost...
Tu în braţe m-ai strâns,
Si m-ai inaltat la adapost .

M-ai sărutat adânc,
Şi mi-ai căutat privirea,
Mi-ai şoptit un cuvânt,
Ce anunţa, iubirea...

Şi tu ai fost tot un vis de-al meu ,
Şi l-am dorit mai mult ca orişicine,
Şi când s-a stins, un gust amar şi greu,
Mi-a amintit de singurătatea din mine.

Mai frig ca niciodată

Trezită,când încă nici soarele n-a apărut,

Privesc pereţii-n gol şi gândul mi-l ascult
. Şi e mai frig ca niciodată
Aşteptând să fiu eliberată.

Şi limba mi se-ncurca-n gură,
Gândul vorba lungă-mi fură,
Şi e mai frig ca niciodată,
Când la tăcere sunt condamnată.

Şi cad în trecut, cerşindu-i liniştea,
La el mă cheamă să-mi ascult povestea .
Şi e mai frig ca niciodată,
Retrăind o viaţă uitată.

Ochii-mi caută motive,
Pe ale vieţii stative,
Şi e mai frig ca niciodată
Când mă pierd, resemnată.

Teama

De ce tremuri tu, ca frunza-n vântul rece,
Şi cazi uscată cu rugăciunea-n buze ?
De ce te temi tu, ca animalul de vânătoare,
Ştiind că odată prins, scăpare n-are ?
De ce obrajii tăi sunt umezi, ca bătuţi de ploaie,
Şi-ţi ştergi lacrimile ce curg şiroaie ,şiroaie ?
De ce gura ta a amuţit la un gând rău,
Şi limba ţi-e innecata în veninul său ?
De ce nu poţi iubi ziua ce trece,
Şi o trăieşti în amintirea din trecut ?
De ce nu îţi laşi temerile să plece,
Să ai şansa la un nou început ?

Nu-mi pasa !

Ce-mi pasă mie dacă minciuna de azi,
Va ucide gramul de fericire de maine?
Ce-mi pasă mie când lovit de soartă cazi,
Şi ani întregi zaci în cetăţi de ruine.

Ce-mi pasă că mă ucideţi cu vorbe ascunse...
Şi veninul lor vă prinde din urmă,
Ce-mi pasă de amintirile de gând aduse...
Când uitarea, durerea mi-o curmă

Ce-mi pasă mie dacă mâine mai respir,
Acest aer , care deşi-mi dă viaţă , mă sufocă..
Ce-mi pasă mie dacă visul la care aspir,
Nu se poate înălţa,în lumea asta mediocră...

Ce-mi pasă mie, de mine,
Dacă nu ştiu cine sunt, ce vreau ?
Ce-mi pasă mie de tine ,
Dacă iubire înapoi nu pot să iau...

Ce-mi pasă mie dacă frica mi-ar îngropa,
Şansa de a cuceri libertarea de-a mă exprima...
Ce-mi pasă mie că reuşiţi a vă astupa,
Cu minciuni şi ură, inima...

Ce-mi pasă mie ,să ştiu că trăiesc ,
Când azi , mai puţin ca ieri zâmbesc...
Ce-mi pasă mie , să-nvat să iubesc,
Când în final tot singură sfarsesc?

Ce-mi pasă mie, dacă atunci când soarele-mi va apune,
Voi pleca mulţumită rostind în gând o rugăciune...
Ce-mi pasă mie , dacă la mormânt flori îmi vor pune,
Dacă pe mine va apăsa greu, pământul negru tăciune...

Drumul

S-au închis,fără să ştiu cum sau de ce,
Lăsându-mă în bătaia vântului rece,
Ploaia îmi biciuieste chipul trist şi abătut,
De lacrimi,în taină,de-atâtea ori străbătut.

Încet,uşor,la ureche vantu-mi şopteşte,
Să plec cu el ,să uit de tristeţe şi dor
Şi-mi promite că noul drum ,cu uitare răsplăteşte
Pe toţi ce în urmă, să privească nu mai vor .

Dar cunosc acest drum,l-am străbătut de-atâtea ori
Pe-aici ,mi-am pierdut încrederea în oameni,
Aici am aflat că singur te naşti şi singur mori,
Şi în viaţă aduni numai ce semeni.

M-am întors,de unde am plecat
Dar cu inima mai îndoită şi mai tristă
Despre mine, răspunsuri am căutat,
Însă pentru adevăr n-am fost pregătită .

S-au deschis , fără să ştiu cum sau de ce,
Lăsându-mă în bătaia vântului rece,
M-am resemnat şi-am păşit înăuntrul lor
Acceptându-mi condiţia de simplu trecător ...

Castel

Cioburile amintirilor mele,
Le-ai răvăşit tu , vânt al uitării,
Acum încerc a clădi din ele,
Castel vechi ,al fericirii...
Ajutată de unelata memoriei triste,
Unesc ciob cu ciob , cu lacrimi de regret,
Şi-n ciuda firii mele optimiste,
Tot sufăr singură-n secret..
Unde-ai plecat tu ,tinereţe?
Când îmi ungeai sufletul cu bucurii,
De ce ai venit tu , bătrâneţe?
Ca să trăiesc doar din dulci amintiri?
Tu, timp ucigător de clipe,
De ce nu ai sta în loc , măcar o data?
Doar aşa mi-aş putea umple,
Viaţa cu plăcerea mult visată.
Şi ce puternic e cuvântul meu,
Când ascunde-n el, atât de frumos,trecutul
Doar el m-ar ferici mereu,
Mi-ar purta spre asfinţit gândul.
Ciobul ăsta, îmi vorbeşte despre tine
Gelozie din iubire,joc de dragoste purtată,
Şi culoarea lui e alta,că-nauntrul lui el ţine,
Sentimente ce le-aş mai trăi o data.
Cum m-a tăiat în trecut,
Mă taie şi acum ,ciobul gândului nebun,
Că şi atunci mi s-a părut,
Că-n centrul piramidei,ar fi bine să-l pun.
Şi am să-mi construiesc castelul,
La adăpost,în trupu-mi istovit,
Ca să nu mi-l dărâme vântul,
După ce l-am construit...
Oricum , inima-mi obosită,
S-a înnegrit de boală,de singurătate,
Acum respiră fericită,
Că-n castel lumina veche răzbate..
Şi în timpul ce mi-a mai rămas
Am să mă privesc în ale lui oglinzi,
Roluri diferite am să joc la fiecare pas,
Va fi greu,imaginea-mi reală s-o prinzi.
Copil,adolescentă,femeie şi bătrână,
Le voi jucă la rând pe toate,
În final, triumfătoare voi purta o cunună
Ce mă va călăuzi la somnul cel de moarte.
Dar voi sfârşi în castelul meu,
Construit din cioburile vindecătoare
Şi am să mă pot privi mereu,
În oglinzi,ca o fidelă spectatoare...

Aş muri pentru mine

Aş muri pentru mine

Şi v- aş dărui amintirea să mi-o păstraţi,
Abia atunci veţi obţine,
Certitudinea că am murit ca să uitaţi.

Aş muri pentru mine,
Să prind măcar un ultim vis,
Aş zâmbi printre suspine,
Că am ajuns , în paradis.

Aş muri pentru mine
Şi v-aş lăsa testament, inima
Să o împărţiţi cum se cuvine,
Măcar acum, când nu mai e a mea.

Aş muri pentru mine,
Să mă redescopăr fără limite şi măşti,
Coborând ale vieţii cortine,
Să respir adevărul ce tu nu-l cunoşti.

Aş muri pentru mine
Şi v-aş ierta nepăsarea,
Cu care aţi ştiut a-mi ţine,
Întemniţată, chemarea.

Aş muri pentru mine,
Să îmi vindec ochii de boală şi tristeţe,
Să-mi râdă cu lăcomie,
Căci de lumina , lor le-a fost sete.

Cuvinte, oare spun ele tot?

Nu mi este frică de larva de ură din voi,
Ce erupe la fiecare pas victorios de-al meu.
Vă pot privi faţa mucegăită şi ochii goi,
Pentru că voi fi deasupra voastră mereu .

Cugetaţi la ale voastre neputinţe,
Umpleţi-vă viaţa cu o bucurie, gândiţi
Şi aşa, singuri, detaşaţi, înapoi priviţi
Ce-a fost, a trecut, jalnice fiinţe

Ce va fi, rămâne veşnic de neprevăzut
Pentru că-n voi inima putredă geme
Cunoaşteţi multe, dar nimic n-aţi văzut,
Când mintea voastră refuză şi se teme

De ce nu vreţi să evadaţi
Din a voastră mediocritate,
Să fiţi liberi, să strigaţi
Ce gândiţi în realitate?

Cuvinte, oare spun ele tot?
N-avem grai pentru ce sufletul ne cere
Şi ce uşor este să rostim, eu pot,
Uitând de noi, alergând după putere

Cei ce ştiu să aleagă, sunt cu un pas în faţă
Refuză în ipocrizie să fie întemniţaţi,
Luptă să răzbată în permanenta ceaţă,
Dar de imoralitate sunt consideraţi vinovaţi.

De ce vorbele voastre veninoase sunt în gând,
Dar, spuse, sunt mai dulci ca mierea?
Şi unde găseşte ochiul vostru flămând
Atâta răutate, orbind adesea?

Vă costă mult un gram de sinceritate,
Deşi cu el aţi putea aduce fericire sau durere?
Şi oare ştiţi voi să respiraţi în libertate,
Când etichetaţi, sunteţi în continuă cădere ?

Care vă e rostul în această flacără neagră,
Ce vă arde mintea, încet, în întuneric?
Unii se mint că pot să şteargă
Cenuşa de păcate ce se-ngroaşă puternic

Zadarnică e falsa lor trudă
Ce-o fac de nevoie, în minciună;
Viaţa le va rămâne surdă
La dorinţa lor nebună.

Clipa ce a trecut...

Clipa ce a trecut ...
Surâdeam gândindu-mă la tine ,
Clipa ce a trecut ...
Îmi vorbea inima despre tine


Mă amăgeam cu chipul tău ,
Şi-ţi ascultam şoaptele de mult spuse,
Că eşti departe îmi părea rău ,
Şi-ţi găseam scuze ascunse

Parfum de vorbe şi de clipe,
Miroseam în mintea mea,
Cu dor venea gîndul dinspre ,
Mult păcălita, inima a mea .

Clipa de acum. ...
E neagră , sfasaietoare pentru mine ,
Clipa de acum ...
Mă cruţă ,ajutându-mă să uit despre tine

Nu trebuia să visez atât de mult ,
Când ştiam că mă voi trezi rănită ,
Nu trebuia eu, să ascult ,
A iubirii neîndurătoare ispită .

Scrum de gînduri şi speranţe ,
Îmi acoperă firea şi cugetul ,
Şi-i spun inimii coondoleante ,
A murit , căci a ars destul...

Mărturisire

Dacă ţi-aş spune că te păstrez în suflet,ca la început,
M-ai primi în inima ta, să o alint , să o ascult?
Şi dacă ţi-aş spune că-n ochii tăi mă pierd mereu
Ne vom îmbrăţişa în visul iubirii dulce şi greu?
Dacă ai ştii că vreau din nou zilele să-mi îndulceşti,
Şi sentimentele uitate-n mine din nou să le trezeşti,
Dacă ai ştii că aceste buze te cheamă pe furiş neîncetat,
Ai alerga spre mine mărturisindu-mi că te-ai schimbat?
Dacă ai ştii că la privirea ta răspund cu un zâmbet de regret,
Pentru că încerc de amintirea ta , să mă-ndepărtez încet,încet..
Să nu te uit ai încerca să mă convingi?
Ai risca totul , la mine să ajungi?
Şi dacă ai cunoaşte adevărul despre mine,
M-ai lăsa să te cunosc,să aflu despre tine?
Şi dacă ţi-aş spune că mi-e dor,că încă te iubesc
Voi mai găsi în tine bărbatul ce-l aştept şi-l doresc?

Atunci când....

Când zâmbetul îţi va fi amar şi trist...
Când vei renunţa la gândul tău optimist...
Când ochii tăi vor plînge de dor...
Când simţi că amitirile mor...
Când vei fii singur şi uitat...
Când ai pierdut ce ai câştigat...
Când drumul vieţii îţi e închis...
Când ce iubeşti e interzis...
Când cauţi alinare unde nu există...
Când faţa îţi e o mască palidă, tristă...
Când numai tu greşeşti deşi faci bine...
Când moare încet încrederea în tine...
Când tot ce simţi e o continuă durere...
Când visele sunt de o chinuitoare plăcere...

Ecoul Sufletului

Mă uit la mine , şi la voi , oameni ,
Zi de zi ,păşim pe aceleaşi drumuri ,
Şi-nvartim aceeaşi roată
Şi-n concentrarea noastră nimeni ,
Nu se abate de la vechi gînduri ,
Şi-n pustiul mării-noata
Oare nu va este scârbă de atâta putreziciune?
Cum de mai suportaţi mirosul de pucioasă ?
Nu v-aţi săturat de atâta somn de moarte?
Roată-i ruginită ,urlă a rugăciune ,
Secole-n urmă era noua şi neîntoarsă,
O-nvartea oricum şi-n orice parte ,oricine
Nori negri ,grei ,ne apasă conştiinţa
Şi-am vrea să plouă să ne eliberăm sufletul ,
Să secam norii de lacrimi ce ascund regrete ,
Va răsări ,apoi ,biruitoare ,dorinţa ,
De a fi liber,de a uita şi a-ncepe totul
În cartea vieţii să ne scriem singuri versete ...

Lacrimi

Cea mai amară lacrimă, ti-o dau ţie,
Căci tu ai vrut sa cadă si ochii mi i-ai întristat
Blestemul meu are sa vină după tine,
Căci sadic, din clipa fericirii ,mereu mi-ai furat

Mi-ai ars sufletul, cu gandul si privirea

Si-mi este scris sa uit si sa iubesc....
Dar cum, cînd ma bîntuie amintirea ,
Chinurilor prin care m-ai făcut sa trec

Cea din urma lacrimă ti-o dau ţie,
Ce mult o sa tanjesti iertarea mea,
Dar o sa te reneg pe vecie ,
Ca sa-ti aminteşti de durerea mea ..

Corbi

Cât de mult ai râvnit,
La sângele meu crud şi cald,
Şi după ce te-ai răcorit,
În lacrimi, ai cerut să te scald.

Te chem acum să sorbi ,
Cea din urmă picătură amară,
Trimite apoi , la mine , corbi,
La cadavrul meu să sară.


Voi putrezi aşa , far' de sânge,
Fără pămînt deasupra-mi,
De sus, amintirea mi se va stinge,
Şi sufletu-mi , uitare va primi.

Deasupra-mi , corbi flămînzi ,
Ce dansează ritualul morţii ,
Tu , vinovat te ascunzi ,
În labirintul sorţii.


Iar eu zac aici , far' de suflare
Cu un ochi larg deschis,
Şi viaţa , pustie mi se pare ,
Când focul meu s-a stins.


Amurgul cade , corbii zbor,
Părăsită , rămîn cuprinsă de un dor,
Şi mă afund uşor, într-un vis amăgitor,
Trezindu-mă vie, în alt decor.

Mozaic

Pictorul din mine zugrăveşte-n otravă ,

Chipul lui ,ars de minciuni,
Marinarul din mine îngrijeşte o epavă ,
Ce-a rezistat la ale iubirii furtuni.
Scriitorul din mine plânge pe o foaie,
Şi-nsira povestea noastră tristă şi uitată.
Pădurarul din mine cu-nversunare taie,
Rădăcinile inimii de sentimente secată.
Învăţătorul din mine trage concluzii,
Şi-şi pleacă capul resemnat .
Copilul din mine se hrăneşte cu iluzii,
Iubind tot ce încă n-a aflat.
Bătrânul din mine spune o rugăciune,
În care îşi îngroapă ultima speranţă.
Tânărul din mine întrebări îşi pune,
Şi de-a dragostei povară se agăţă.

Portret

Trecut-au parcă ani, de când am amuţit,

Zile-ntregi am tot privit ,am tot gîndit
Plecat-au toţi ,doar gândul nu m-a părăsit
Şi mă tot poartă uşor,spre asfinţit...

Răceala dezamăgirilor mele,îngheaţă sufletul în mine
De atâta frig,inima a încetat să mai suspine,
Ochii îmi sunt împăienjeniţi,ca intr-o ceată deasă,
Chipu-mi schimonosit de lacrimi exprimă o durere ştearsă.

În zadar îmi frământ amintirile căutînd săparea,
Mi-am paralizat şi simţurile aşteptînd uitarea
Trecut-au parcă ani de când am amuţit
Zile-ntregi am tot privit ,am tot gândit...

Adevărul unui nebun

Sufocată de această durere mută, cerşesc

Scăparea, mântuirea de tot ce e lumesc,
Unde sunt eu, în tot acest haos ce-l întreţin?
Unde mi-a fugit destinul, ce am crezut că îl deţin?

De tristeţe şi de ură, chinuită şi mutilată,
Îmi refuz amintirea imaginii de altădată,
Am ajuns să mă mint că încă simt şi iubesc,
Să-mi creez iluzia unei vieţi ce o trăiesc.

Respiră liberatea de a fi tu însuţi, trezeşte-te!
Caută în tine puterea de-a lupta, regăseşte-te!
E un crez ce-l rostesc zilnic, sperând
Că mă voi renaşte din cenuşă, curând.

Nebunia ce-o vedeţi în mine, grăbindu-vă a judeca
E foamea mea imensă de a trăi, de a mă salva...
Cuvinte grele aruncaţi în mine şi, simţindu-le răceala,
Mă pedepsesc la infinit, alegând a nu vă condamna greşeala.

Voi îmi analizaţi prostia şi tristeţea,
Disperare, citiţi în ochii mei şi în gesturi,
Priviţi cum îmi ucid tinereţea,
Şi cum din suflet adun resturi, resturi.

N-am primit nici un ajutor promis,
Nici măcar o vorbă bună,
Sunt într-un labirint închis,
Socotindu-mă nebună....

Dar din închisoarea mea, aud speranţa,
Am plătit destul, cu vise, ignoranţa,
Şi, în întunericul asta silit, parcă mă zăresc,
Aşteptând determinată, să mă regăsesc...

Conexiunea dintre doua lumi

Toţi trăim sau putem trai la un moment dat în doua lumi diferite iar puntea dintre ele suntem chiar noi înşine .

Acest blog exista pentru cei care încearcă sa lupte cu decizia de a alege corect una dintre cele doua lumi sau cei care lupta cu acceptarea lor în cazul în care nu pot renunţa la niciuna .

Mulţi luptăm cu o lume în care Trebuie sa trăim si cu o alta în care ne place sa Visam si de cele mai multe ori tristeţea noastră survine datorită incompatibilitatii lor.