Castel

Cioburile amintirilor mele,
Le-ai răvăşit tu , vânt al uitării,
Acum încerc a clădi din ele,
Castel vechi ,al fericirii...
Ajutată de unelata memoriei triste,
Unesc ciob cu ciob , cu lacrimi de regret,
Şi-n ciuda firii mele optimiste,
Tot sufăr singură-n secret..
Unde-ai plecat tu ,tinereţe?
Când îmi ungeai sufletul cu bucurii,
De ce ai venit tu , bătrâneţe?
Ca să trăiesc doar din dulci amintiri?
Tu, timp ucigător de clipe,
De ce nu ai sta în loc , măcar o data?
Doar aşa mi-aş putea umple,
Viaţa cu plăcerea mult visată.
Şi ce puternic e cuvântul meu,
Când ascunde-n el, atât de frumos,trecutul
Doar el m-ar ferici mereu,
Mi-ar purta spre asfinţit gândul.
Ciobul ăsta, îmi vorbeşte despre tine
Gelozie din iubire,joc de dragoste purtată,
Şi culoarea lui e alta,că-nauntrul lui el ţine,
Sentimente ce le-aş mai trăi o data.
Cum m-a tăiat în trecut,
Mă taie şi acum ,ciobul gândului nebun,
Că şi atunci mi s-a părut,
Că-n centrul piramidei,ar fi bine să-l pun.
Şi am să-mi construiesc castelul,
La adăpost,în trupu-mi istovit,
Ca să nu mi-l dărâme vântul,
După ce l-am construit...
Oricum , inima-mi obosită,
S-a înnegrit de boală,de singurătate,
Acum respiră fericită,
Că-n castel lumina veche răzbate..
Şi în timpul ce mi-a mai rămas
Am să mă privesc în ale lui oglinzi,
Roluri diferite am să joc la fiecare pas,
Va fi greu,imaginea-mi reală s-o prinzi.
Copil,adolescentă,femeie şi bătrână,
Le voi jucă la rând pe toate,
În final, triumfătoare voi purta o cunună
Ce mă va călăuzi la somnul cel de moarte.
Dar voi sfârşi în castelul meu,
Construit din cioburile vindecătoare
Şi am să mă pot privi mereu,
În oglinzi,ca o fidelă spectatoare...

Aş muri pentru mine

Aş muri pentru mine

Şi v- aş dărui amintirea să mi-o păstraţi,
Abia atunci veţi obţine,
Certitudinea că am murit ca să uitaţi.

Aş muri pentru mine,
Să prind măcar un ultim vis,
Aş zâmbi printre suspine,
Că am ajuns , în paradis.

Aş muri pentru mine
Şi v-aş lăsa testament, inima
Să o împărţiţi cum se cuvine,
Măcar acum, când nu mai e a mea.

Aş muri pentru mine,
Să mă redescopăr fără limite şi măşti,
Coborând ale vieţii cortine,
Să respir adevărul ce tu nu-l cunoşti.

Aş muri pentru mine
Şi v-aş ierta nepăsarea,
Cu care aţi ştiut a-mi ţine,
Întemniţată, chemarea.

Aş muri pentru mine,
Să îmi vindec ochii de boală şi tristeţe,
Să-mi râdă cu lăcomie,
Căci de lumina , lor le-a fost sete.

Cuvinte, oare spun ele tot?

Nu mi este frică de larva de ură din voi,
Ce erupe la fiecare pas victorios de-al meu.
Vă pot privi faţa mucegăită şi ochii goi,
Pentru că voi fi deasupra voastră mereu .

Cugetaţi la ale voastre neputinţe,
Umpleţi-vă viaţa cu o bucurie, gândiţi
Şi aşa, singuri, detaşaţi, înapoi priviţi
Ce-a fost, a trecut, jalnice fiinţe

Ce va fi, rămâne veşnic de neprevăzut
Pentru că-n voi inima putredă geme
Cunoaşteţi multe, dar nimic n-aţi văzut,
Când mintea voastră refuză şi se teme

De ce nu vreţi să evadaţi
Din a voastră mediocritate,
Să fiţi liberi, să strigaţi
Ce gândiţi în realitate?

Cuvinte, oare spun ele tot?
N-avem grai pentru ce sufletul ne cere
Şi ce uşor este să rostim, eu pot,
Uitând de noi, alergând după putere

Cei ce ştiu să aleagă, sunt cu un pas în faţă
Refuză în ipocrizie să fie întemniţaţi,
Luptă să răzbată în permanenta ceaţă,
Dar de imoralitate sunt consideraţi vinovaţi.

De ce vorbele voastre veninoase sunt în gând,
Dar, spuse, sunt mai dulci ca mierea?
Şi unde găseşte ochiul vostru flămând
Atâta răutate, orbind adesea?

Vă costă mult un gram de sinceritate,
Deşi cu el aţi putea aduce fericire sau durere?
Şi oare ştiţi voi să respiraţi în libertate,
Când etichetaţi, sunteţi în continuă cădere ?

Care vă e rostul în această flacără neagră,
Ce vă arde mintea, încet, în întuneric?
Unii se mint că pot să şteargă
Cenuşa de păcate ce se-ngroaşă puternic

Zadarnică e falsa lor trudă
Ce-o fac de nevoie, în minciună;
Viaţa le va rămâne surdă
La dorinţa lor nebună.

Clipa ce a trecut...

Clipa ce a trecut ...
Surâdeam gândindu-mă la tine ,
Clipa ce a trecut ...
Îmi vorbea inima despre tine


Mă amăgeam cu chipul tău ,
Şi-ţi ascultam şoaptele de mult spuse,
Că eşti departe îmi părea rău ,
Şi-ţi găseam scuze ascunse

Parfum de vorbe şi de clipe,
Miroseam în mintea mea,
Cu dor venea gîndul dinspre ,
Mult păcălita, inima a mea .

Clipa de acum. ...
E neagră , sfasaietoare pentru mine ,
Clipa de acum ...
Mă cruţă ,ajutându-mă să uit despre tine

Nu trebuia să visez atât de mult ,
Când ştiam că mă voi trezi rănită ,
Nu trebuia eu, să ascult ,
A iubirii neîndurătoare ispită .

Scrum de gînduri şi speranţe ,
Îmi acoperă firea şi cugetul ,
Şi-i spun inimii coondoleante ,
A murit , căci a ars destul...

Mărturisire

Dacă ţi-aş spune că te păstrez în suflet,ca la început,
M-ai primi în inima ta, să o alint , să o ascult?
Şi dacă ţi-aş spune că-n ochii tăi mă pierd mereu
Ne vom îmbrăţişa în visul iubirii dulce şi greu?
Dacă ai ştii că vreau din nou zilele să-mi îndulceşti,
Şi sentimentele uitate-n mine din nou să le trezeşti,
Dacă ai ştii că aceste buze te cheamă pe furiş neîncetat,
Ai alerga spre mine mărturisindu-mi că te-ai schimbat?
Dacă ai ştii că la privirea ta răspund cu un zâmbet de regret,
Pentru că încerc de amintirea ta , să mă-ndepărtez încet,încet..
Să nu te uit ai încerca să mă convingi?
Ai risca totul , la mine să ajungi?
Şi dacă ai cunoaşte adevărul despre mine,
M-ai lăsa să te cunosc,să aflu despre tine?
Şi dacă ţi-aş spune că mi-e dor,că încă te iubesc
Voi mai găsi în tine bărbatul ce-l aştept şi-l doresc?

Atunci când....

Când zâmbetul îţi va fi amar şi trist...
Când vei renunţa la gândul tău optimist...
Când ochii tăi vor plînge de dor...
Când simţi că amitirile mor...
Când vei fii singur şi uitat...
Când ai pierdut ce ai câştigat...
Când drumul vieţii îţi e închis...
Când ce iubeşti e interzis...
Când cauţi alinare unde nu există...
Când faţa îţi e o mască palidă, tristă...
Când numai tu greşeşti deşi faci bine...
Când moare încet încrederea în tine...
Când tot ce simţi e o continuă durere...
Când visele sunt de o chinuitoare plăcere...

Ecoul Sufletului

Mă uit la mine , şi la voi , oameni ,
Zi de zi ,păşim pe aceleaşi drumuri ,
Şi-nvartim aceeaşi roată
Şi-n concentrarea noastră nimeni ,
Nu se abate de la vechi gînduri ,
Şi-n pustiul mării-noata
Oare nu va este scârbă de atâta putreziciune?
Cum de mai suportaţi mirosul de pucioasă ?
Nu v-aţi săturat de atâta somn de moarte?
Roată-i ruginită ,urlă a rugăciune ,
Secole-n urmă era noua şi neîntoarsă,
O-nvartea oricum şi-n orice parte ,oricine
Nori negri ,grei ,ne apasă conştiinţa
Şi-am vrea să plouă să ne eliberăm sufletul ,
Să secam norii de lacrimi ce ascund regrete ,
Va răsări ,apoi ,biruitoare ,dorinţa ,
De a fi liber,de a uita şi a-ncepe totul
În cartea vieţii să ne scriem singuri versete ...

Lacrimi

Cea mai amară lacrimă, ti-o dau ţie,
Căci tu ai vrut sa cadă si ochii mi i-ai întristat
Blestemul meu are sa vină după tine,
Căci sadic, din clipa fericirii ,mereu mi-ai furat

Mi-ai ars sufletul, cu gandul si privirea

Si-mi este scris sa uit si sa iubesc....
Dar cum, cînd ma bîntuie amintirea ,
Chinurilor prin care m-ai făcut sa trec

Cea din urma lacrimă ti-o dau ţie,
Ce mult o sa tanjesti iertarea mea,
Dar o sa te reneg pe vecie ,
Ca sa-ti aminteşti de durerea mea ..

Corbi

Cât de mult ai râvnit,
La sângele meu crud şi cald,
Şi după ce te-ai răcorit,
În lacrimi, ai cerut să te scald.

Te chem acum să sorbi ,
Cea din urmă picătură amară,
Trimite apoi , la mine , corbi,
La cadavrul meu să sară.


Voi putrezi aşa , far' de sânge,
Fără pămînt deasupra-mi,
De sus, amintirea mi se va stinge,
Şi sufletu-mi , uitare va primi.

Deasupra-mi , corbi flămînzi ,
Ce dansează ritualul morţii ,
Tu , vinovat te ascunzi ,
În labirintul sorţii.


Iar eu zac aici , far' de suflare
Cu un ochi larg deschis,
Şi viaţa , pustie mi se pare ,
Când focul meu s-a stins.


Amurgul cade , corbii zbor,
Părăsită , rămîn cuprinsă de un dor,
Şi mă afund uşor, într-un vis amăgitor,
Trezindu-mă vie, în alt decor.

Mozaic

Pictorul din mine zugrăveşte-n otravă ,

Chipul lui ,ars de minciuni,
Marinarul din mine îngrijeşte o epavă ,
Ce-a rezistat la ale iubirii furtuni.
Scriitorul din mine plânge pe o foaie,
Şi-nsira povestea noastră tristă şi uitată.
Pădurarul din mine cu-nversunare taie,
Rădăcinile inimii de sentimente secată.
Învăţătorul din mine trage concluzii,
Şi-şi pleacă capul resemnat .
Copilul din mine se hrăneşte cu iluzii,
Iubind tot ce încă n-a aflat.
Bătrânul din mine spune o rugăciune,
În care îşi îngroapă ultima speranţă.
Tânărul din mine întrebări îşi pune,
Şi de-a dragostei povară se agăţă.

Portret

Trecut-au parcă ani, de când am amuţit,

Zile-ntregi am tot privit ,am tot gîndit
Plecat-au toţi ,doar gândul nu m-a părăsit
Şi mă tot poartă uşor,spre asfinţit...

Răceala dezamăgirilor mele,îngheaţă sufletul în mine
De atâta frig,inima a încetat să mai suspine,
Ochii îmi sunt împăienjeniţi,ca intr-o ceată deasă,
Chipu-mi schimonosit de lacrimi exprimă o durere ştearsă.

În zadar îmi frământ amintirile căutînd săparea,
Mi-am paralizat şi simţurile aşteptînd uitarea
Trecut-au parcă ani de când am amuţit
Zile-ntregi am tot privit ,am tot gândit...

Adevărul unui nebun

Sufocată de această durere mută, cerşesc

Scăparea, mântuirea de tot ce e lumesc,
Unde sunt eu, în tot acest haos ce-l întreţin?
Unde mi-a fugit destinul, ce am crezut că îl deţin?

De tristeţe şi de ură, chinuită şi mutilată,
Îmi refuz amintirea imaginii de altădată,
Am ajuns să mă mint că încă simt şi iubesc,
Să-mi creez iluzia unei vieţi ce o trăiesc.

Respiră liberatea de a fi tu însuţi, trezeşte-te!
Caută în tine puterea de-a lupta, regăseşte-te!
E un crez ce-l rostesc zilnic, sperând
Că mă voi renaşte din cenuşă, curând.

Nebunia ce-o vedeţi în mine, grăbindu-vă a judeca
E foamea mea imensă de a trăi, de a mă salva...
Cuvinte grele aruncaţi în mine şi, simţindu-le răceala,
Mă pedepsesc la infinit, alegând a nu vă condamna greşeala.

Voi îmi analizaţi prostia şi tristeţea,
Disperare, citiţi în ochii mei şi în gesturi,
Priviţi cum îmi ucid tinereţea,
Şi cum din suflet adun resturi, resturi.

N-am primit nici un ajutor promis,
Nici măcar o vorbă bună,
Sunt într-un labirint închis,
Socotindu-mă nebună....

Dar din închisoarea mea, aud speranţa,
Am plătit destul, cu vise, ignoranţa,
Şi, în întunericul asta silit, parcă mă zăresc,
Aşteptând determinată, să mă regăsesc...

Conexiunea dintre doua lumi

Toţi trăim sau putem trai la un moment dat în doua lumi diferite iar puntea dintre ele suntem chiar noi înşine .

Acest blog exista pentru cei care încearcă sa lupte cu decizia de a alege corect una dintre cele doua lumi sau cei care lupta cu acceptarea lor în cazul în care nu pot renunţa la niciuna .

Mulţi luptăm cu o lume în care Trebuie sa trăim si cu o alta în care ne place sa Visam si de cele mai multe ori tristeţea noastră survine datorită incompatibilitatii lor.