Am rămas copila care…

 Am rămas copila care,

 Prinsă-n leagăn spre cer zbura,

 Și cânta despre iubire,

 Când vântul păru-i despletea.

 

 Am rămas copila care,

 Alerga să îmbrățișeze lanurile miscatore,

 Și săruta la plecare,

 Pomii grijulii ce o ascundeau de soare.

 

 Am rămas copila care,

 Euforică dansa desculță-n ploaie,

 Crezând că va crește mare,

 Învelită în ale curcubeului staie.

 

  Am rămas copila care,

 Credea-n zâne din povești,

 Și se arunca-n visare,

 Sperând că tu ai să o găsești.

Am rămas copila care,

 Își făcea coroniță din maci,

 Și milita pentru eliberare,

 Din ale minciunilor araci.

 

 Am rămas copila care,

 Plângea-n colț, de atâta dor de casă,

 Și într-o continuă așteptare,

 Spera, în iubire, oamenii să crească.

 

 Am rămas copila care,

 Vibra fericită, conștientizându-și sufletul,

 Și în inima lui căuta alinare,

 Când i se fura cu nerozie, zâmbetul.

 

 Am rămas copila care,

 Te iubește neîncetat,

 Și în vis ea veșnic sare,

 Într-un univers uitat.

  

De ce m-aș trezi?

Repetiție chinuitoare, mă amăgești mereu,

Îmi amintești că salvarea vine doar din sufletul meu,

Și prefer să fug în vis,unde veșnic sunt eu,

Alunecând în amorțeala plăcută a propriului panaceu.

De ce m-aș trezi, să mor în realitate?

Să-ncep să urăsc din nou chipurile lor?

Să mă scald pierdută în această lașitate,

Ce-mi naște în suflet al pustietății fior?

De ce m-aș trezi, să-mi clătesc ochii,

Cu aburi de vinovăție și frică?

Să-mi scadă simțitor intensitatea privirii,

Căci în mine m-am văzut mult prea mică?

De ce m-aș trezi, să dorm ca voi,

Plângându-mi îngrozită, în pumni neputința?

Simțind doar ale lacrimilor ploi,

Condamnându-mi mintea să-și aștepte sentința?

De ce n-aș mai călători, uitată-n visare,

Prinzându-mă în zbor de curcubee,

Meditând în natura plină de culoare,

Și îmbrățișând Universul printr-o idee ?

Resemnare

De ce trebuie să căutăm printre amintiri,

 Pentru a ne putea iubi în continuare?

 Încerci să-mi ascunzi, dar citesc în priviri,

 Că ceva în noi, încet, încet, moare.

 

 Nu mai simți căldura sufletului meu,

 Sărutul ascunde în răceala lui uitarea,

 Să mă îmbrățișezi îți este greu,

 Când între noi s-a născut scindarea.

 

 Odată, despre inima mea ți-am vorbit,

 Și ți-am spus că de frică am interzis-o lumii,

 Nu m-ai ascultat, încrezător mi-ai zâmbit,

 Și mi-ai furat-o în numele iubirii.

 

 Acum ai uitat de ea, cu tot ce a însemnat pentru tine,

 M-ai lăsat să o închid în urma ta cu tristețe,

 Să o ascund în temnița rece ce în umbră o ține,

Și pe ai ei pereți îmi desenează noi povețe.

 

 Nu te mai gândi dacă o vrei înapoi,

 Când tot ce te leagă de ea e trecutul,

 E mult prea greu să spargi zidul dintre noi,

 Pentru a scormoni printre ruine, începutul.

 

 Ce plăcere găsești în a cârmui o epavă,

 Distrusă de vânt și de ploi?

 Menirea ei este să rămână sclavă,

 A iubirii și amintirilor în doi....

Repetiția pedepsei

Un fir din ghemul de lumină,

Arde zvâcnind viu la orizont,

Anunță valul ce are să vină,

Spulberând întru schimbare tot.

O ceață deasă le-ntuneca privirea,

Acoperindu-le conștiința, furându-le lumina,

Sortiți să-și descopere menirea,

Se prind în lanțuri recunoscându-și vina.

Căzuți în cercul timpului ce nu iartă,

Prezența într-un trecut sau viitor incert,

Robotesc social cu o conștiință de sine moartă,

Târând prin iluzii, un trup încă inert.

Nevăzători și surzi s-au întrupat,

Tratând cu ignoranță minunea vieții,

Cu uitare, calea spre Sursă au astupat,

Și să-au limitat doar la a-i simți pereții.

Și vechea lume le este acum străină,

Trăiește ascunsă-n inima lor precum o poveste,

Au izolat tot, când au vrut din nou să vină,

Să se dezintegreze în fantezia unei vieți terestre.

Dezgoliți de minciună, încep să se trezească,

Asudând după un răspuns,

Ce cu adevăr să le încălzească,

Sufletul bătrân și ascuns.

Undeva, acolo sus

 Când albastrul ochilor tăi mă-nvaluie ușor,

 Mă blochez în gândul meu nebun și plin de dor,

 Dar cu un gest necugetat în minte mi-ai adus,

 Imaginea de atunci când tu ai rămas undeva, acolo sus...

 

 Nu trebuie să-mi spui că inima mea îți lipsește,

  În privirea-ți pierdută durerea lesne se citește,

 Însă nu vrei să recunoști sentimentul ce-l ții ascuns,

 Și atunci mă bucur că ai rămas,  undeva, acolo sus...

 

 Când buzele ți se frâng nerăbdătoare,

 Așteptând în taină, o dulce sărutare,

 Să nu crezi că ai să primești, căci din ele eu am scurs,

 Dorința de a iubi pe cel rămas undeva, acolo sus...

 

 Un uragan de furie a izbit atunci sufletul meu greu,

 Inima-mi sângera cumplit și se zbătea căindu-se mereu,

 Amintirile-mi nășteau lacrimi ce pe obraz mi-au curs,

 Dar mi-am propus să uit de tine undeva, acolo sus...

 

Clipe

Sunt clipe în care fug de mine,

 Și tot ce vreau e să m-ascund,

 Aștept să uit ce-a fost cu tine,

 Când adevărul e mult prea crunt.

 

 Sunt clipe ce mă răvășesc,

 Și-mi dau fiori de încantare,

 Mă îndeamnă  să zâmbesc,

 Să duc dor de-o îmbrățișare.

 

 Sunt clipe când mă rog în gând,

 Să nu rămân o simplă amintire,

 Și sunt clipe când stau și plâng,

 Crezând că nu voi trece-n nemurire.

 

 Sunt clipe când mă amăgesc,

 Trăind într-un vis fără sfârșit,

 Deși mi-aș dori să mă trezesc,

 Mi-e frică de ce încă n-am trăit.

 

 Sunt clipe care mă fac să cred,

 Că viața e o mare sărbătoare,

 Însă mă mint că am să pierd,

 Și o să simt iar cum dragostea moare.

 

 

Către mine

Când  liniștea  ucigătoare,

 Seamănă înăuntrul  meu  furtună,

 Simt  cum încet mintea-mi  moare,

 Pentru  o  dragoste  nebună.

 Cui  să-i  dau  stropul  acesta,

 De  lacrimi  și  suferință?

 Ce  se  scurge  din  inima  asta,

 Scăldată-n  umilință?

 Vorbe  grele-mi  macină  conștiința,

 Mutilându-mi  din  iubire,

 În zadar  caut  dorința,

 Să  mă  facă  să  cred  în  tine.

 Pe ai  cui  ochi  să  cred,

 Când toți  îi  țin  închiși?

 Și  obrazul  le  e  umed,

 De lacrimi amare stinși?

 De-mi  pun  inima  s-aleagă,

 Mă  omoară-ncet , încet,

 Și mă  văd  în  ceața  neagră

 Căutând  un  palid  zâmbet.