Ecoul Sufletului

Mă uit la mine , şi la voi , oameni ,
Zi de zi ,păşim pe aceleaşi drumuri ,
Şi-nvartim aceeaşi roată
Şi-n concentrarea noastră nimeni ,
Nu se abate de la vechi gînduri ,
Şi-n pustiul mării-noata
Oare nu va este scârbă de atâta putreziciune?
Cum de mai suportaţi mirosul de pucioasă ?
Nu v-aţi săturat de atâta somn de moarte?
Roată-i ruginită ,urlă a rugăciune ,
Secole-n urmă era noua şi neîntoarsă,
O-nvartea oricum şi-n orice parte ,oricine
Nori negri ,grei ,ne apasă conştiinţa
Şi-am vrea să plouă să ne eliberăm sufletul ,
Să secam norii de lacrimi ce ascund regrete ,
Va răsări ,apoi ,biruitoare ,dorinţa ,
De a fi liber,de a uita şi a-ncepe totul
În cartea vieţii să ne scriem singuri versete ...