Adevărul unui nebun

Sufocată de această durere mută, cerşesc

Scăparea, mântuirea de tot ce e lumesc,
Unde sunt eu, în tot acest haos ce-l întreţin?
Unde mi-a fugit destinul, ce am crezut că îl deţin?

De tristeţe şi de ură, chinuită şi mutilată,
Îmi refuz amintirea imaginii de altădată,
Am ajuns să mă mint că încă simt şi iubesc,
Să-mi creez iluzia unei vieţi ce o trăiesc.

Respiră liberatea de a fi tu însuţi, trezeşte-te!
Caută în tine puterea de-a lupta, regăseşte-te!
E un crez ce-l rostesc zilnic, sperând
Că mă voi renaşte din cenuşă, curând.

Nebunia ce-o vedeţi în mine, grăbindu-vă a judeca
E foamea mea imensă de a trăi, de a mă salva...
Cuvinte grele aruncaţi în mine şi, simţindu-le răceala,
Mă pedepsesc la infinit, alegând a nu vă condamna greşeala.

Voi îmi analizaţi prostia şi tristeţea,
Disperare, citiţi în ochii mei şi în gesturi,
Priviţi cum îmi ucid tinereţea,
Şi cum din suflet adun resturi, resturi.

N-am primit nici un ajutor promis,
Nici măcar o vorbă bună,
Sunt într-un labirint închis,
Socotindu-mă nebună....

Dar din închisoarea mea, aud speranţa,
Am plătit destul, cu vise, ignoranţa,
Şi, în întunericul asta silit, parcă mă zăresc,
Aşteptând determinată, să mă regăsesc...