Cuvinte, oare spun ele tot?

Nu mi este frică de larva de ură din voi,
Ce erupe la fiecare pas victorios de-al meu.
Vă pot privi faţa mucegăită şi ochii goi,
Pentru că voi fi deasupra voastră mereu .

Cugetaţi la ale voastre neputinţe,
Umpleţi-vă viaţa cu o bucurie, gândiţi
Şi aşa, singuri, detaşaţi, înapoi priviţi
Ce-a fost, a trecut, jalnice fiinţe

Ce va fi, rămâne veşnic de neprevăzut
Pentru că-n voi inima putredă geme
Cunoaşteţi multe, dar nimic n-aţi văzut,
Când mintea voastră refuză şi se teme

De ce nu vreţi să evadaţi
Din a voastră mediocritate,
Să fiţi liberi, să strigaţi
Ce gândiţi în realitate?

Cuvinte, oare spun ele tot?
N-avem grai pentru ce sufletul ne cere
Şi ce uşor este să rostim, eu pot,
Uitând de noi, alergând după putere

Cei ce ştiu să aleagă, sunt cu un pas în faţă
Refuză în ipocrizie să fie întemniţaţi,
Luptă să răzbată în permanenta ceaţă,
Dar de imoralitate sunt consideraţi vinovaţi.

De ce vorbele voastre veninoase sunt în gând,
Dar, spuse, sunt mai dulci ca mierea?
Şi unde găseşte ochiul vostru flămând
Atâta răutate, orbind adesea?

Vă costă mult un gram de sinceritate,
Deşi cu el aţi putea aduce fericire sau durere?
Şi oare ştiţi voi să respiraţi în libertate,
Când etichetaţi, sunteţi în continuă cădere ?

Care vă e rostul în această flacără neagră,
Ce vă arde mintea, încet, în întuneric?
Unii se mint că pot să şteargă
Cenuşa de păcate ce se-ngroaşă puternic

Zadarnică e falsa lor trudă
Ce-o fac de nevoie, în minciună;
Viaţa le va rămâne surdă
La dorinţa lor nebună.