Repetiție chinuitoare, mă
amăgești mereu,
Îmi amintești că salvarea vine
doar din sufletul meu,
Și prefer să fug în vis,unde
veșnic sunt eu,
Alunecând în amorțeala plăcută
a propriului panaceu.
De ce m-aș trezi, să mor în
realitate?
Să-ncep să urăsc din nou
chipurile lor?
Să mă scald pierdută în
această lașitate,
Ce-mi naște în suflet al
pustietății fior?
De ce m-aș trezi, să-mi
clătesc ochii,
Cu aburi de vinovăție și
frică?
Să-mi scadă simțitor
intensitatea privirii,
Căci în mine m-am văzut mult
prea mică?
De ce m-aș trezi, să dorm ca
voi,
Plângându-mi îngrozită, în
pumni neputința?
Simțind doar ale lacrimilor
ploi,
Condamnându-mi mintea să-și
aștepte sentința?
De ce n-aș mai călători,
uitată-n visare,
Prinzându-mă în zbor de
curcubee,
Meditând în natura plină de
culoare,
Și îmbrățișând Universul
printr-o idee ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu